Si Dumnezeu plange

Văzduhul era de plumb. Oamenii, grăbiți să ajungă la ceva sau undeva, nu iși ridicau ochii către cerul care se intunecase și mai mult. Pe chipurile lor era o incrîncenare mult prea profundă.Părea ca viața lor se îngreunase de același gri.  Dintr-o dată au început sa cadă picuri mari. Dar nimeni nu se oprea din acea cursă fără de  final spre undeva sau ceva.

“ Nimeni nu are timp să vadă că  nu sunt doar picuri de ploaie…”,gîndi copilul. Şi  brusc , în freamătul furincarului de oameni se auzi un glas care striga:

     " Mami ,tati  ,Dumnezeu plînge."

Glasul său ,deși firav, reuşise sa străbată către urechile fiecărui trecător. Şi  toți se  opriseră din cursa lor.Ochii tuturor se intorseseră nedumeriți către el, apoi către cer.

Un domn se apropie  de el si il intrebă cu glas blînd si tremurînd:

-De ce zici că Dumnezeu plange? Sunt doar nişte picături de ploaie..

Atunci copilul privindu-l îi raspunse :

"Nu sunt doar niste picături de ploaie!  Nu vedeţi? Nu auziţi?

     Nu simţiţi cîta durere e in fiecare dintre ei ? Nu vedeţi ca sunt altfel? Nu auziţi oftatul din fiecare atingere? Voi, oamenii mari, sunteţi vinovaţi pentru că Dumnezeu plînge!"

    Brusc se auzi un cor de vociferari: “ Cum işi permite un puşti sa zică asa ceva? Cu ce suntem noi de vină?”

   Copilul continuă , deşi părinţii săi incercară să îl oprească.

 " Da . Voi sunteţi vinovaţi! Il faceţi pe Dumnezeu să plîngă  de fiecare dată cand gresiţi. Voi ne-aţi ucis inocenţa! Voi ne-ati arătat ce e răutatea ! De la voi am învăţat să minţim. In fiecare zi , in loc sa iubiţi, uraţi si ne invaţaţi şi pe noi să o facem. De ce??

  Voi sunteţi cei care omoară tot ce frumos in ceilalţi si ne invăţaţi că e "normal" să ne batem joc de cei din jur…,că e ‘’normal ‘’sa urîm.

Aţi uitat  să ajutaţi, să iubiţi, sa impărţiţi. Ne-aţi învăţat şi ne invăţaţi sa fim egoişti."

  În timp ce el vorbea, picurii erau din ce in ce mai deşi şi grei.

  Cei din jur s-au oprit din vociferări si erau consternaţi. Fiecare dintre ei se simţea vizat de acele vorbe.

  Cine era acel copil care le spunea aceste cuvinte  pline de duritate dar si de adevăr?
   Copilul continua:

 "Vreţi sa fiţi iubiti , dar nu iubiţi !!!

  Când aţi ajutat ultima dată? Când aţi spus o vorbă bună unui om necajit? Când aţi mîngîaiat pe cineva îndurerat? Aţi spus recent “te iubesc?” Când v-aţi oprit o clipă să vă gîndiţi şi la cel de lânga voi? Când aţi spus o rugăciune pentru semenii voştri?

De fiecare dată , când alegţti răul, Dumnezeu plînge!"

  Nimeni nu mai zicea nimic.Când copilul se decise sa privească in jur, văzu cum picurii de ploaie ,Lacrimile lui Dumnezeu, se împleteau cu lacrimile vinovate si pline de căinţă ale  celor pe care glasul său îi  oprise . Sufletele oamenilor au fost pătrunse de vorbele acelui copil Şi aşa ei au fost siliţi să privească adînc în inimile lor. De abia atunci şi-au dat seama cît de  triste şi goale erau si cîta singuratate era, deşi la uşa inimii lor bătea Iubirea.

 S-au privit îndelung, apoi au ridicat ochii spre cer cerînd iertare. O cerere strigată din sufletele lor îngenuncheate în timp ce buzele lor nu mişcau..Căci au ales să tacă şi să lase sufletele lor însetate să vorbească. Iar strigatele lor pline de căinţă au ajuns sus la Dumnezeu,. Şi atunci  Dumnezeu a zîmbit, căci a ştiut că în sfarşit copiii Săi s-au intors la El.  Apăru soarele care se contopi cu ploaia lacrimilor Sale mântuitoare

  Pe chipuri se vedea lumina, căci Iubirea intrase pe uşa sufletelor, iar acum Dumnezeu zîmbea.

"Vă rog din suflet, să nu il mai faceţi pe Dumnezeu să plîngă! Iubiţi, daruiţi, fiţi buni, altruişti, fiţi Oameni", se auzi din nou vocea băiatului, care le dărui fiecăruia cîte o floare din buchetul uriaş pe care il oferise  mamei sale si  îi rugă să îngrijească această floare, la fel de  fragilă ca şi sufletele lor ,cu multă atenţie si dragoste, si să nu uite niciodată că şi  Dumnezeu plînge!